- Învaţă-mă să simt culorile…

Ce zi mai potrivită ar fi putut să aleagă pentru asta, dacă nu prima zi de toamnă? Poate doar a doua să mai fi fost atât de specială şi plină de culoare… şi a treia şi a patra… şi a treisprezecea…

Toamna nu începuse niciodată în calendar pentru el, ci undeva în jurul şi înăuntrul lui… Nu contase niciodată ziua când, ci sentimentul cum…

Îi simţea mirosul când se plimba pe alei şi îi mângâia ochii ca un sărut ce face trezirea atât de plăcută, aşa ştia că vine… Nu semne învăţate într-o şcoală ai căror profesori au trăit mult prea puţin… Nu păsări ce uită să mai plece spre ţări mai calde ce nu le sunt “acasă”, nu frunze căzătoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar în magazine... Fructe ce parcă n-au văzut niciodată un pom sau un copil care să le culeagă căţărându-se plin de poftă până în vârf… El iubea să urce în copaci…

Culori… arome… aer… apă şi suflet… e incredibil cum se repetă toate peste tot… Se repetă, aşa cum apa se repetă în fructe şi în oameni şi în râuri şi în flori, aşa cum dragostea e precum apa într-un circuit ce nu se închide niciodată, prezent peste tot în jur şi în noi… Apa e mai uşor de învăţat şi conştientizat, şi înghiţită cu poftă atunci când setea te îndeamnă, n-are să facă niciodată prea mult rău după 3 luni… Şi totuşi oamenii însetaţi de o dragoste pe care nu o înţeleg, dau pe gât rapid primul pahar cu senzaţii ce le apare în cale, crezând că orice baltă le poate satisface dorinţa de a bea, crezând că balta e din naştere infinită…

Culorile…

Poate era ploaia cea care împrăştia culorile luminii pe alei, coborandu-şi curcubeele peste frunze şi lăsând frâu liber stropilor să deseneze… culori… Unde fuseseră culorile acelea toată vara? În ce club sau pe ce plajă se pierduseră? Poate… nu ele se pierduseră…

- Învaţă-mă să simt culorile… mi-e dor de ele şi… am uitat…

- Nu ai uitat… doar… nu ai încercat cu adevărat… poate… prea ocupată fiind cu alte lucruri mai importante…

- Mai importante…

Cum ar fi lumea doar în nuanţe de gri? O lume fără culori, fără gust de apă din râu, fără parfum de răşină de brad, fără petale moi de flori atât de libere dintr-o pădure eliberatoare… Cum ar fi lumea fără să poţi să atingi cu vârful degetului un cap galben de pui de găină, cum ar fi să nu poţi să auzi cucuveaua ce cantâ noaptea în pădure când orice zgomot îţi produce frică? Cum ar fi să nu poţi să priveşti ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, un obraz mai dulce ca oricare altul? Cum ar fi ca buzele să nu simtă niciodată cu adevărat ce înseamnă alte buze, pentru că sărutul ar fi doar o acţiune mecanică produsă de o dorinţă la fel de mecanică precum obişnuinţa? Cum ar fi să trebuiască să pleci, spre ceva ce nu produce în tine nicio fărâmă din fericirea şi minunea pe care sunetul inimii ei îl face când îţi laşi tâmpla pe pieptu-i să-ţi adoarmă… să pleci pentru că nu eşti deloc liber să poţi să-ţi stabileşti nişte priorităţi în funcţie de tine, nu de ce e în jurul tău… Cum ar fi să încerci mereu să te adaptezi la lumea din jur, şi niciodată să nu încerci să o adaptezi pe ea la tine? Cum ar fi să renunţi la tine pentru ea? Pentru lumea aceea… Cum ar fi să nu ştii ce înseamnă libertatea, prea învăţat a accepta tot ce ţi se întâmplă aşa cum vine natural… Cum ar fi să existe un destin care să ne conducă viaţa (natural), ceva pe care să putem da vina atunci când noi nu reuşim să facem sau să fim mai mult? Cum ar fi să nu poţi să plângi, pentru că nu-i nimic care să-ţi umple inima atât de mult de lichidul unei iubiri care să dea pe-afară? Cum ar fi? Ce simplu să găseşti răspunsul…

- Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune…

Un om la întâmplare de pe stradă, oricare, oricând, îţi poate spune, pentru că el trăieşte în acea lume, şi lumea aceea e tot ce există în jurul lui şi în el şi-n tine… O lume în care nu doar călcatul pe flori e interzis, ci şi mângâierea sau mirosirea lor… o lume în care puii galbeni cu puf ca de gutui nu reprezintă decât o casoletă într-un congelator şi un ou într-o tigaie… O lume în care dragostea nu-i o minune ce te merită cu totul, ci ceva obişnuit ce nu necesită atenţie, pentru că atenţia necesită timp… şi timpul costă bani… şi banii costă timp… şi atunci avem nevoie de timp ca să facem bani să putem avea timp sa facem şi mai mulţi bani… Ca în puţinul timp liber să avem ce să cheltuim… Să mângâi uşor cu degetul urechea ce-o iubeşti căci e a ei, nu există… Să-i simţi pe buze sânul rotund şi mic şi mai frumos ca cerul, nu-i mai plăcut ca berea rece şi nici ca ziua-ntreagă la un birou prea gol, de-aceea nu se luptă pentru asta… Dar se devine jalnic pentru mult mai puţin… Să îi săruţi lacrima de bucurie pe care o melodie ce vorbeşte despre voi o scoate, nu există. Să nu existe “nu”, nu există. Să pleci când ai fi putut să stai, da. Întreabă pe oricine… vorbeşte cu orice om... sau mai bine… cu umbra ta… e tot ce lumea ta a mai lăsat din tine…

- Învaţă-mă…

E umedă şi caldă, şi uneori e rece, şi stropii sunt mai mari şi frunzele mai multe… pe jos, nu în copaci… E mai uşor parcă să le vezi şi să le-admiri dupa ce s-au desprins de lumea ce le dădea viaţă… E mai uşor s-apreciezi ceva post-mortem, căci cât trăia nu ai putut să vezi culorile din el… E mai uşor să vezi corpul mort zăcând în lacrimi, decât inima ce urlă de durere după ajutor… E mai uşor, căci ţie nu îţi pasă nici de corpul mort şi nici de inima ce plânge, căci nu sunt ale tale… Niciodată nu au fost, şi-atunci cum să le-nţelegi?

“În fiecare con stau o sută de păduri”, dar cine să aibă răbdare să le vadă crescând? Cine să iubească atât de mult un con pentru ceea ce el ar putea deveni, când conul oricum e prea ocupat cu lucruri mai importante… s-arate bine pe un raft pe care doar cârpa de praf îl mângâie, ocolind cu grijă conul… Cine să descopere că în el însuşi zace un con dornic să rodească… o sută de păduri şi de poveşti de dragoste, şi case şi biserici şi un pătuţ de lemn în care doarme dragostea… sau poate un coşciug, celulă pentru suflet, mai potrivit ar fi pentru această lume… Unde-a plecat pădurea?

- Imaginează-ţi un lan plin cu maci… plin, plin cu maci roşii, până la orizont… atât de roşii, atât de mari şi de deşi, că nici verdele de sub ei nu se mai vede…

- Ăsta e roşul?

- Nu încă… imaginează-ţi acum că în lanul ăsta infinit de roşu, în mijlocul lui, departe de orice margine a lanului şi de orice altă culoare umană, acolo în mijloc e o pătură moale…

- Roşie?

- Moale! Şi pe pătură eşti tu… priveşti în sus şi cerul nu se vede, acoperit de maci, şi macii cresc mai mari să vină peste tine… şi te acoperă moale, tandru, dar fără să te atingă… Deasupra ta, maci… eşti într-un tunel cu tavan de maci, de un roşu închis şi un parfum sec…

- Ăsta e roşul?

- Nu încă… imaginează-ţi că în tunelul de sub maci, lângă tine pe pătura cea moale, e un băiat… Un băiat îmbrăcat în roşu, ce priveşte în sus în timp ce tu-l priveşti pe furiş… Ai vrea să îl ţii de mână, dar ţi-e teamă, dacă el nu simte la fel? Începi să te foieşti, inima îţi bate tare, ai vrea să faci ceva dar simţi că-i prea devreme, ai vrea să facă el, dar dacă nu o face? Emoţia te chinuie dar dragostea te-ndeamnă, frica te opreşte dar el e-aşa aproape… Ai vrea să îl atingi… ai vrea să îl săruţi… sentimentul e atât de intens încât faţa îţi ia foc în spaţiul acela ce devine prea strâmt şi fără aer… Acum… Atinge-l… întoarce-i uşor faţa către tine şi apropie-l… atinge-i obrazul cu al tău, uşor, cât să vibreze de dorinţa de-a se apropia mai tare… miscă-ţi obrazul peste al lui până i-ajungi urechea… Şopteşte-i ceva fără cuvinte şi prinde-o între buze, doar puţin… coboară apoi spre gură, şi stai deasupra ei… Aproape de atingere, trimite-i aer cald ce vine cu dorinţă, şi apoi încet apasă, şi atunci devino el… Îi ai buzele lipite de-ale tale, şi nu-i nimic să vă despartă… sărută-l… uşor… prinde-i buza de jos cu ale tale, şi plimbă-ţi buzele peste ea… gust-o ca şi când e prima oară… simte-o şi fă-o a ta… strânge-o uşor şi umezeşte-o… nu deschide ochii, doar simte… lasă-ţi limba să îi mângâie buzele dându-le ocol, şi nu-l lăsa să mişte… oricum nu poate… Respiră…

- Ăsta e roşul?

- Ce roşu? Roşul nu mai contează de acum…

Şi ai atât de multe de învăţat despre cum se simt culorile… Roşul nu mai există, nici alte culori… Doar voi doi, ce în acel moment, creaţi ceva ce niciun pictor n-ar putea vreodată… Roşul nu mai conta acolo, în acea mare de roşu… altceva era mai important… Nu te pierde în detalii atunci când esenţialul e atât de uriaş… Dacă vrei roşul să îl ştii, îl vei şti, aşa cum poţi învăţa să calculezi şi să găteşti… Dacă vrei dragostea, asta e altă potecă… Una pe care oamenilor le e frică să meargă, ea trece printr-o pădure prea întunecoasă ca ei să o poată lumina cu dragostea lor… E de preferat autostrada către mare şi strada spre serviciu… Vrei să înveţi cum se simt culorile? Iubeşte! Pe ele sau pe ploi, un el, o ea, copii şi jucării, o casă, un cer şi o pădure albastră sub luna mult prea plină… pentru alţii…

E lumea ce te schimbă? Eşti tu mult prea puţin…

Primeşte suferinţa trimisă din afară, ea vine să te-ajute ca să devii mai tu… şi-apoi o inimă mai bună o poate transforma, pe tine şi pe ea în ceva şi mai bun… din gheaţă scoate flori şi le trimite-n lume, şi tot ce-i rău în ea atrage-l către tine… Lumea nu ştie să împrăştie în jur bunătate şi căldură, dar poate că primindu-le ar înţelege nedreptatea şi răceala şi răutatea ce o conducea, şi atunci şi toamna ar fi primăvară pentru ea, căci florile răsar întâi în suflet, abia apoi în jur… Dar poţi schimba în bine răul? Prostii… e mai uşor sî îţi bei berea râzând de bunătate, şi dragostea e mai comodă când drumul ţi-este sigur… Mai important e drumul decât ea, de-aceea pentru el ne ducem încet viaţa… Un drum plin de bucurii e mai atrăgător decat o inimă plină de dragoste… şi viaţa nu-ţi-e briliantă, căci nu e viaţa ta ci doar o influenţă… O rămăşiţă din cel ce ai fost cândva, mult mai plin decât acum… Şi iarna e frumoasă, nu-i nimic… poţi merge la sky în ţări străine, munceşte mult pentru asta, e nevoie de bani pentru fericire…

Şi plânge toamna peste dealuri, prea singură printre anotimpuri mult mai iubite de oameni prea comozi să-şi ude părul şi picioarele pentru a urca un deal… Oricum e toamnă şi-n oraş, şi pe strada ta, e mai comod să o simţi aproape, să nu faci prea mult efort ca să o ai. Imaginează-ţi că ai luptat tu să o aduci acolo, aşa te vei bucura mai mult de ea… Ce minunat când luam zapada în saci de plastic din curtea şcolii de la ţară şi o duceam în curtea bunicilor ca să înlocuiesc zapada ce se topise prea devreme…

Mi-ar fi ruşine să câştig la loto, orice formă ar avea. Dar mi-ar plăcea, doar să arăt că aş da banii toţi altora ce au nevoie, şi n-aş păstra nimic şi aş suferi şi m-aş zbate în continuare pentru drumul meu de cărămidă galbenă ce duce către cer… avându-mă doar pe mine ca punct de pornire şi ca ajutor şi prieten şi dragoste şi drum şi ţintă mai plină decât Luna, văzută de dincolo de atmosferă… Ştiind că drumul meu şi ţinta şi cu mine, suntem cu toţii împreună ceva mai mare decât lumea… dar prea puţin ca să ajungă pentru ce-mi doresc să-i ofer Ei… Mai trebuie să cresc… mereu… Cu fiecare pas ce-l urci constaţi cât de jos erai înainte… Cândva poate voi fi destul de mult să o pot merita… Şi-apoi găseşte-mă în mine şi-n tot ce e în jur, şi leagă-mă de tine, suflet alb şi pur… Curcubeul nu înseamnă decât culori despărţite, culorile unite sunt lumina… Da… voi creşte mult pentru tine…şi-n urma mea şi lumea…

Dar de-aş ajunge pe o stea prin lupta şi durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea să-mi ţină urma? Sau prea departe aş ajunge să mai pot fi ajuns de cineva? Ce bine că nu există "prea departe" nici "prea greu" cand dragostea te-mpinge… Dragostea… Ce bine ca puţin îmi pasă de steaua aceea, comparativ cu Ea... Ce bine că pot să renunţ la stea şi la orice într-o clipă, pentru ceva mai mare decât tot...

Ce bine că nu trebuie să pleci… doar să vii…

...

- Nu am înţeles nimic... care e roşul până la urmă?

...

Ioan Stoenică, 1-2 sept 2008